Drogurile și politica eșecului
Janghina zilei e politica antidrog din România. Știm, în anumite bule subiectul se discută de ani buni. Dar bulele nu schimbă politici publice, ceea ce înseamnă că discuția încă nu a ajuns unde trebuie. Așa că venim și noi cu un articol de awareness. Nu despre cum să scuzăm consumul de droguri, ci despre cum România își alege, ca de fiecare dată, „dușmanul” greșit și ce e de făcut.
Stigmatizarea victimei și paradigma pedepselor
De fiecare dată când un nou caz legat de droguri ajunge în atenția publică, reacția autorităților și a unei bune părți din societate susțin aceleași măsuri primitive: mai multe pedepse, mai multe dosare și o retorică tot mai agresivă împotriva consumatorilor. În schimb, discuțiile despre prevenție, educație și tratament adecvat sunt atinse doar marginal. Mai mult, acestea sunt susținute adesea de către societatea civilă, activiști și influenceri care încearcă să crească gradul de conștientizare asupra problemelor și soluțiilor reale legate de consumul de droguri.
Paradigma dominantă a fost și este una punitivă. Consumatorul este prezentat mai mereu drept principalul vinovat, iar dependența este tratată mai degrabă ca un eșec al individului decât ca o problemă medicală, cu rădăcini sociale adânci. Această abordare contrazice recomandările specialiștilor în sănătate publică și a organismelor europene, care susțin de ani de zile că reducerea consumului nu poate fi obținută exclusiv prin sancțiuni penale, ci prin politici integrate de prevenție, educație și acces la servicii de tratament.
Ironia este că inclusiv DIICOT recunoaște acest lucru. În raportul de activitate aferent anului 2025, instituția afirmă explicit că „abordarea exclusiv punitivă este insuficientă” și că fenomenul trebuie tratat simultan ca o problemă juridică, socială și de sănătate publică. Procurorii avertizează că reprimarea, de una singură, nu poate reduce cererea de droguri și solicită o strategie coerentă care să depășească paradigma strict represivă.
Cu toate acestea, spațiul public continuă să fie dominat de imagini cu persoane încătușate, videoclipuri cu persoane consumatoare care sunt batjocorite în loc să fie ajutate, comunicate despre capturi de 2-3 grame și promisiuni privind înăsprirea pedepselor.
Cam așa stăm la capitolul educației antidrog
Numeroși experți au atras atenția că România investește incomparabil mai puțin în prevenție decât în componenta punitivă. De altfel, literatura academică privind politicile antidrog din România concluziona încă din urmă cu peste un deceniu că prevenția reprezintă o prioritate redusă, în timp ce accentul cade pe incriminarea consumului și pe stigmatizarea consumatorilor.
Această stigmatizare produce efecte în lanț. Un tânăr care dezvoltă un consum problematic are toate motivele să ascundă situația de familie, de profesori sau chiar de medici dacă știe că va fi privit exclusiv prin prisma unei infracțiuni. În loc să încurajeze intervenția timpurie, autoritățile reușesc să creeze astăzi doar frică și izolare.
Există apoi o altă problemă structurală: resurse importante sunt consumate pentru destructurarea unor „rețele” locale de mici dimensiuni sau pentru instrumentarea dosarelor privind cantități reduse, în timp ce marile organizații care coordonează traficul internațional continuă să alimenteze piața românească.
Același raport DIICOT descrie marea problemă a tonelor de droguri care ajung pe piață. Și nimeni nu face nimic în această privință. Raportul concluzionează astfel că România nu mai este doar o țară de tranzit, ci o piață emergentă de consum conectată la rețele europene de distribuție. Drogurile sunt introduse prin rute comerciale legale, servicii de curierat și lanțuri logistice transnaționale.
În același timp, procurorii observă fragmentarea distribuției în micro-rețele locale, în special în centrele universitare. Cu alte cuvinte, dealerul de cartier este adesea ultimul verigă a unui grup infracțional organizat, mult mai complex. Întrebarea este deci, cui deservește această ignoranță și goana după „micii comercianți” și consumatori, în loc de goana după tone?
Soluții există. Voință politică, mai puțin
Desigur, micii distributori nu trebuie ignorați, nimeni nu susține contrariul. Problema apare atunci când succesul politicilor antidrog este măsurat exclusiv prin numărul dosarelor deschise pentru „o legătură de pătrunjel” sau al persoanelor reținute, fără ca acest lucru să afecteze în mod real existența drogurilor pe piață. Realitatea tristă este că oferta nu va scădea odată cu creșterea numărului de dosare penale pentru consumul/deținerea a 2 grame de canabis sau a unui gram de cocaină.
Fără educație timpurie, servicii de sănătate mintală accesibile, programe de prevenție bazate pe dovezi și intervenții în comunități, răspunsul penal riscă să trateze doar efectele, nu și cauzele. Politica antidrog nu ar trebui construită în jurul fricii sau pentru capitalul de imagine al instituțiilor. Ea trebuie construită în jurul eficienței, iar modele de bune practici există din plin.
Portugalia a dezincriminat din 2001 deținerea unor cantități mici de droguri pentru consum propriu. Consumatorii nu mai sunt tratați automat ca infractori, ci sunt evaluați de comisii formate din psihologi, medici și juriști, care pot recomanda tratament, consiliere sau sancțiuni administrative. Traficul de droguri rămâne infracțiune. Rezultatele? Studiile arată că măsura a redus supradoza, transmiterea HIV și presiunea asupra sistemului judiciar, fără să provoace o explozie a consumului pe care o anticipau criticii.
În Norvegia deși dezincriminarea completă nu a fost adoptată, guvernul a schimbat orientarea politicii antidrog, recomandând ca persoanele dependente să fie tratate în primul rând prin servicii medicale și sociale, nu prin sancțiuni penale. Exemple asemănătoare pot continua cu Țările de Jos, Germania, Cehia, Spania, Canada sau Elveția.
Eficiența nu înseamnă încurajarea consumului. Înseamnă mai puțini tineri care încep să consume, mai mulți consumatori care ajung la tratament înainte de a deveni dependenți și mai multe resurse concentrate asupra grupărilor infracționale, nu doar asupra ultimului distribuitor din lanț, cel din cartiere.
Presiunea publică
Totuși, dacă ultimii ani au demonstrat ceva, este că politicile publice pot fi schimbate atunci când există suficientă presiune publică, argumente solide și o dezbatere bazată pe dovezi, nu pe discursuri populsite. Un exemplu recent este controversa generată de OUG nr. 84/2024 privind testarea antidrog a șoferilor.
În forma sa inițială, ordonanța prevedea suspendarea permisului de conducere până la primirea rezultatului analizelor de laborator în cazul unui test rapid pozitiv. Problema era că aparatele utilizate în trafic sunt teste de screening, nu de confirmare, iar specialiștii au atras atenția că acestea pot genera rezultate fals pozitive. În condițiile în care analizele de laborator puteau întârzia săptămâni sau chiar luni, exista riscul ca șoferi nevinovați să rămână fără permis pentru perioade îndelungate.
Reacția critică societății civile, a medicilor, juriștilor, organizațiilor profesionale și a unei părți din presă a fost rapidă, cu argumente greu de combătut. Criticile au vizat faptul că măsura putea produce abuzuri și încălca principiul prezumției de nevinovăție. În urma acestei presiuni, Guvernul a revenit asupra unor prevederi ale ordonanței.
Surse: EU Drugs Agency, Strategia Națională în Domeniul Drogurilor 2022-2026; Popovici et al., PubMed, “Romania’s drug policy from 2005 to 2012”; Raportul de activitate DIICOT 2025
