În timp ce scena politică de la București rămâne captivă negocierilor sterile, conflictelor dintre partide și unei instabilități care pare să prindă rădăcini, modul în care România este percepută în exterior devine tot mai îngrijorător. 

În ultimele săptămâni, unele dintre cele mai influente publicații occidentale au publicat analize dure despre situația din țara noastră, conturând imaginea unui stat vulnerabil din punct de vedere politic, instituțional și diplomatic. Și drept vorbind, cine ar putea să le contrazică?

Într-o analiză publicată în urmă cu două zile, Financial Times descrie România drept o „parabolă a populismului”, un studiu de caz european despre ascensiunea curentelor suveraniste și incapacitatea elitelor de a răspunde frustrărilor acumulate în societate. 

În același timp, Politico analizează tot din exterior un stat aflat în impas politic, obligat să recurgă la soluții tehnocrate pentru a evita blocajul guvernamental. Între timp, alți oficiali și diplomați europeni descriu România drept una dintre cele mai puțin vizibile și influente prezențe de la Bruxelles.

Aceste percepții ar trebui să-i pună serios pe gânduri pe reprezentanții statului român. Nu vorbim despre un material de presă izolat, ci despre o deteriorare a credibilității externe a statului român, în timp ce problemele interne persistă. 

Nici Financial Times, nici Politico nu pot fi suspectate de simpatii pentru AUR sau pentru suveranism. În același timp, nici nu sunt publicații ostile României. Tocmai de aceea observațiile lor sunt relevante, venind din exterior și reflectând modul în care România pare să fie percepută în Occident.

Financial Times construiește o paralelă între George Simion, descris drept fost huligan de fotbal devenit lider naționalist cu instincte populiste, și Nicușor Dan, matematicianul meticulos care crede că administrația serioasă poate învinge retorica. Partea cea mai interesantă nu este portretizarea celor doi, ci „diagnosticul” pus României. Unul pe care majoritatea dintre noi îl știm deja, dar mai e cale lungă până să fie conștientizat la nivelul factorului decizional. 

Autorul observă că succesul curent al naționalismului românesc nu este (doar) produsul propagandei ruse sau al unei deviații ideologice inexplicabile, ci rezultatul acumulării unor frustrări reale. România a cunoscut una dintre cele mai spectaculoase creșteri economice din Europa după aderarea la UE și NATO, însă beneficiile au fost distribuite profund inegal. Bucureștiul și marile orașe s-au dezvoltat accelerat, în timp ce zone întinse ale țării au rămas în urmă. 

Aceasta este probabil cea mai incomodă concluzie pentru establishmentul românesc. FT nu spune că alegătorii AUR sunt manipulați sau ignoranți. Dimpotrivă, sugerează că elitele politice au ignorat timp de două decenii probleme reale și au tratat integrarea europeană ca pe un succes care se explică singur. 

Există însă o concluzie și mai dură. FT observă că anularea alegerilor din 2024 a produs o rană democratică profundă. Chiar și interlocutori clar pro-occidentali intervievați de publicație admit că decizia a delegitimat procesul democratic și a oferit muniție nesfârșită taberei așa-numite suveranistă. Nu este întâmplător că autorul insistă asupra acestui episod. 

Din perspectiva occidentală, problema nu este doar ascensiunea lui Simion. Problema este că statul român a gestionat atât de prost situația încât a alimentat exact curentul pe care încerca să îl oprească.

România pe plan extern. „Nu e nimeni acasă?”

O altă problemă este observată și analizată de Politico este una mai puțin discutată în România și una nefericită din punct de vedere strategic. Politico descrie România ca pe un actor aproape invizibil la Bruxelles, deși este al șaselea cel mai mare stat din Uniunea Europeană și unul dintre principalii beneficiari ai fondurilor europene. Publicația se întreabă, ironic, dacă e cineva acasă. 

Criticile vin de la diplomați și oficiali europeni. Imaginea prezentată este cea a unei țări care rareori își promovează agresiv interesele, evită conflictele diplomatice, comunică puțin și aproape că a dispărut din conversația europeană. Faptul că reprezentanța permanentă a României este prezentată ca fiind singura fără purtător de cuvânt activ nu este o simplă problemă administrativă, este o greșeală impardonabilă. 

În Uniunea Europeană, puterea nu înseamnă doar voturi în Consiliu sau număr de europarlamentari. Înseamnă și capacitatea de a construi narațiuni, de a forma coaliții, de a genera inițiative și de a impune teme pe agenda publică. România alege în mod deliberat să evite discuțiile dificile, conflictele, iar în ceea ce privește luările de poziție, adesea urmărește tendințele, ce fac ceilalți, în loc să acționeze pe cont propriu. 

Această invizibilitate produce costuri. Dacă nu comunici, alții vor defini cine ești sau cum ești. Dacă nu vii cu propuneri, o vor face alții pentru tine. Dacă nu conduci dezbaterile, vei fi doar un participant tăcut. Nu e de mirare că extrema dreaptă capitalizează acest discurs și face tot posibilul să arate cât de „neînsemnată” e România în cadrul UE. 

Aici apare cea mai mare contradicție a momentului actual. România este unul dintre cele mai importante state de pe flancul estic al NATO, are frontieră cu războiul din Ucraina, este esențială pentru securitatea Mării Negre și reprezintă una dintre cele mai mari economii din Europa Centrală și de Est.

Cu toate acestea, percepția externă este cea a unui actor secundar, iar acesta este poate cel mai trist verdict care reiese din aceste perspective: faptul că România pare incapabilă să transforme relevanța sa geopolitică obiectivă într-o influență politică și diplomatică proporțională.

Cireașa de pe tort: Șoșoacă a mers în Rusia să se ploconească în fața lui Putin, susținând că reprezintă românii și România

După toate cele de mai sus, a venit și momentul care a completat tabloul deloc măgulitor pentru imaginea externă a țării. 

Diana Iovanovici-Șoșoacă a participat la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg și i s-a adresat direct lui Vladimir Putin într-un discurs care a stârnit controverse atât în România, cât și în afara ei. Prezentându-se drept lider al opoziției și vorbind în numele „poporului român”, Șoșoacă a susținut că românii nu urăsc Rusia, că nu doresc să sprijine Ucraina și că admiră „forța” Rusiei și a poporului rus. Mesajul a inclus atacuri la adresa Bruxellesului și a conducerii Uniunii Europene, precum și contestarea legitimității autorităților române.

Desigur, Diana Șoșoacă nu reprezintă România. Nu vorbește în numele statului român, al instituțiilor sale sau al majorității cetățenilor. Însă în politica internațională contează mai puțin nuanțele pe care le înțelegem noi acasă și mai mult imaginile care circulă în exterior. Iar imaginea unui europarlamentar român care îi transmite lui Putin că românii îl admiră și că doresc apropierea de Rusia este exact genul de episod care ar trebui evitat cu orice preț.

Poate cel mai stânjenitor aspect al întregii scene a fost contrastul evident dintre importanța interlocutorilor. În timp ce Șoșoacă a încercat să se prezinte drept purtătoarea de cuvânt a unei Românii nereprezentate, reacția lui Putin a fost una neutră și protocolară, părând neimpresionat de moment. Însă efectul asupra României rămâne. 

În spațiul public, Șoșoacă a fost intens catalogată drept trădătoare, atât de cetățeni cât și de analiști și persoane publice.